Cu toții cunoaștem acel clic familiar care se aude când o cărămidă LEGO se conectează la alta. Sau când mâna unei minifigurine apucă mânerul unui târnăcop. Poate unii dintre voi sunteți familiarizați și cu acela care se aude când un pin Technic intră într-o grindă sau o roată. Însă mai există un sunet, un click mai puternic decât toate celelalte, și aș spune eu, mai important decât toate cele ce au urmat după simpla cărămidă. Vorbesc aici despre sunetul pușcător al asamblării unei articulații cu bilă, articulația care la un moment dat a și salvat LEGO de la o soartă mai teribilă decât falimentul!

Articulațiile cu bilă nu sunt deloc noi pentru LEGO. Încă de pe la sfârșitul anilor 70, articulațiile cu bilă se foloseau deja la vehiculele din seria Space (cunoscută azi ca și Classic Space), și aveau să fie folosite în mod consecvent în următoarele decenii de fiecare dată când un vehicul de orice fel avea nevoie de o remorcă. Diversificarea acestor articulații a venit abia prin 2014 odată cu lansarea seriei Mixels, care le folosea extensiv pentru a crea monștrii amuzanți. Seria Mixels s-a încheiat în 2016, însă câțiva Mixeli mai neastâmpărați se mai pot găsi în sălbăticie (de exemplu aici). Însă nu despre aceste articulații cu bilă este vorba. În 1999, LEGO avea să introducă seria Throwbots (la noi în țară în reclame se numeau Slizers, ca de altfel în toată Europa și Australia). Opt roboți, fiecare locuind pe un continent dominat de un element (apă, gheață, electricitate etc.), cu un dom gigantic în mijloc, unde aveau loc dueluri între eroi. Roboții erau înarmați cu discuri pe care le puteau arunca cu ajutorul unor piese specializate, și erau mai articulați decât oricare altă creatură LEGO apărută până atunci. Dacă multe dintre detaliile acestea vă sună foarte cunoscut, asta e pentru că tematica aceasta elementală avea să fie păstrată nu doar pentru Robo Riders, o serie care a urmat la puțin timp după, ci și pentru o mică și modestă serie de 6 figurine care avea să apară în 2001. Se numea Bionicle. Înainte de a continua, pentru a putea înțelege importanța și amploarea la care a ajuns seria Bionicle, trebuie să înțelegem ce se întâmpla în spatele culiselor în Billund. Compania LEGO, după vânzări și creșteri continue de zeci de ani, începea să dea semne îngrijorătoare cu privire la designul jucăriilor. Încă din anii 90 a început să apară un trend de a crea cât mai mult piese specializate, scumpe de fabricat și care simplificau mult procesul de construcție și joacă (dacă vreți să vă faceți o idee despre ce vorbesc, uitați-vă la seturile Juniors de astăzi și gândiți-vă că același tip de construcție era oferit și copiilor de peste 9 ani!). [caption id="attachment_1399" align="alignleft" width="1945"] În stânga, o mașină de pompieri din 2001, în dreapta una din 2016. Ambele aveau prețul recomandat la data apariției de aproximativ 25 dolari (35 dolari ajustați pentru inflație la setul din 2001 comparat cu 2016). Cea din 2001 are 30 de piese, cea din 2016 are ...214![/caption] Ce a urmat a fost aproximativ patru ani de declin îngrijorător, motivele fiind multe, printre care amintim: - gestiune dezastruoasă asupra pieselor și seturilor noi care se creează, inventarul de piese crescând absolut incontrolabil. Mai multe piese înseamnă mai multe matrițe, înseamnă mai multe costuri. În același timp, sistemul LEGO degenerează, devine tot mai puțin intercompatibil, deci își pierde exact lucrul care făcea LEGO să fie mai diferit și mai bun decât oricare altă jucărie. - gestiune dezastruoasă a costurilor și profiturilor, ajungându-se la un moment dat să coste mai mult obținerea pieselor pentru fabricarea unui motor electric decât prețul întregului set în care era inclus în momentul vânzării în magazin! - încercarea de a extinde brandul LEGO în zona jocurilor și a divertismentului electronic. LEGO nu a excelat niciodată la acest capitol decât în ultimii câțiva ani, dar investițiile făcute atunci au fost mari, rezultatele au fost submediocre în așa fel încât multe dintre produsele respective nu au avut nici o relevanță în dezvoltarea materialelor electronice de azi. - încercarea de a extinde mult și rapid rețeaua de parcuri de distracție LEGO. - seriile noi de jucării care se îndepărtau atât de mult de principiile companiei încât abia mai arătau a LEGO: ZNAP (o copie slabă de K’NEX), Scala (o copie slabă de Barbie) și dezastrul nuclear numit Galidor. Lecția greșită care poate fi scoasă din aceste lucruri e că nu merită să inovezi. Nu. Greșeala LEGO a fost să piardă din vedere motivul pentru care jucăriile lor erau atât de iubite. Nu poți pune logo-ul LEGO pe orice și să te aștepți să fie la fel de popular ca și seturile cunoscute și iubite de atâta vreme. Inovația în interiorul brandului, întoarcerea la principiile de joacă ce au dus compania pe culmile succesului și punerea lor în practică prin metode noi a fost lucrul care a readus LEGO pe acele culmi. Însă pe toată durata declinului, LEGO a reușit să stea desupra liniei de plutire. De ce? Pentru că mica serie Bionicle a început să vândă. Și să vândă. Și să vândă. Există o părere care circulă prin comunitatea LEGO, și anume că Bionicle e singurul lucru care a salvat LEGO pe perioada în care se făceau restructurările necesare. Dar să nu uităm că în 1999 LEGO făcuse una dintre puținele decizii bune din următorii ani, anume de a obține licența Star Wars și de a crea o serie de seturi bazate pe celebrele filme. Faptul că LEGO Star Wars există până azi și atrage cei mai înfocați fani e un lucru grăitor. Nu Bionicle a salvat LEGO, ci Bionicle împreună cu Star Wars! Revenind la subiectul articolului, seria Bionicle a avut o viață relativ lungă și plină de evenimente, povestea eroilor Toa putând să umple o serie întreagă de cărți. Luând inspirație din locuri și denumiri mitologice din cultura Pacificului de Sud, universul Bionicle și-a creat o identitate unică dar în același timp adaptabilă. Până în ziua de astăzi, dintre proprietățile intelectuale LEGO, Bionicle și Ninjago au cele mai dezvoltate și mai complexe povești și cele mai multe și mai variate personaje. De-a lungul istoriei Bionicle au apărut multe inovații care au făcut personajele mai mari, mai complexe de construit și mai articulate, experimentând în același timp cu diverse tipuri de lansatoare de proiectile. Patru lung-metraje au apărut cu personajele din poveste, pentru cei interesați: - Bionicle: Mask of Light - Bionicle 2: Legends of Metru Nui - Bionicle 3: Web of Shadows - Bionicle: The Legend Reborn Dar toate lucrurile au și un sfârșit, iar în 2010, odată cu apariția seriei Hero Factory, Bionicle s-a retras grațios din lumina reflectoarelor. Seria Hero Factory nu s-a îndepărtat prea mult de rețeta predecesorului ei, aducând puține lucruri noi, însă acesta a fost momentul standardizării sistemului de construcție și a apariției termenului CCBS pentru prima oară (pentru a nu supraîncărca articolul cu explicații, am ales să includ toate piesele de la apariția Slizer până în prezent sub termenul umbrelă de CCBS). Tot în timpul vieții seriei Hero Factory au apărut și așa-numitele Ultrabuilds, figurine mari construite folosind același sistem. 6 seturi Ultrabuilds ne-au oferit personaje din benzile desenate în 2012, iar alte 13 au apărut cu personaje din seria Chima în 2013. În 2014 seria Hero Factory a luat sfârșit, fiind înlocuită de..... Bionicle?! Da, în 2015 eroii Toa s-au întors, mai puternici, cu mai multe piese și articulații, chiar și cu un mini-serial TV(LEGO Bionicle: The Journey to One). Din păcate, și din motive care încă nu le cunoaștem prea bine, noua serie Bionicle nu a rezistat mult, fiind retrasă doar doi ani mai târziu... O lovitură dură pentru fani, mai ales având în vedere că era a doua astfel de lovitură primită în ultimii zece ani. În tot acest timp LEGO a început să integreze deja sistemul de articulații cu bilă și în seturile care foloseau cărămizi normale. Astfel incorporat, sistemul, numit CCBS (Creature Character Building System) sau Constraction (de la Construction și Action), și-a asigurat un loc proeminent și longeviv în jucăriile LEGO. Tot în 2015, simultan cu lansarea generației II a Bionicle au apărut și figurinele mari Star Wars. Acestea folosesc tot sistemul îndelung perfecționat CCBS și sunt practic varianta LEGO a faimoaselor action figures după care plângeam noi toți când eram mici. De-a lungul acestei serii au apărut personaje din aproape fiecare eră a universului Star Wars, nu doar personaje umanoide ci și diverși droizi. Succesul personajelor umane e discutabil, însă mereu personajele robotice sau care purtau cască au arătat extraordinar. Uita-ți-vă doar la detaliile de pe casca noului Range Trooper, în special în zona gurii și veți vedea detalii care de regulă nu se reproduc decât pe statuetele pentru colecționari, care valorează sute de dolari. 29 de astfel de figurine Star Wars au apărut până în prezent; două care ar mai fi trebuit lansate anul acesta au fost anulate, ceea ce a dus la diverse speculări cum că și această serie s-ar încheia curând, însă acest lucru nu a fost confirmat, iar sistemul CCBS va rămâne o parte importantă a seturilor LEGO. Deși pare opusul complet al bătrânei cărămizi, sistemul cu bilă e la fel de inovativ, simplu și modular ca și oricare sisteme LEGO, fapt pentru care își merită locul de vază lângă System și Technic (sub al cărui umbrelă a stat mulți ani), și deschide multe orizonturi noi pentru constructori, oferind posibilitatea de a crea construcții mult mai organice și mai adaptabile la diferite feluri de joacă. Sper că pot să transmit cât mai bine importanța pe care o are CCBS cu o mică poveste: Când eram mic și tocmai apăruseră Slizers, pe Cartoon Network rula serialul Centurions. Pentru cei ce nu știu, Centurions erau un grup de eroi care purtau niște costume pe care se atașau diverse piese de armură sau arme, ceea ce îi făcea să fie practic ca niște hibrizi între om și mașină. Serialul mă fascina, iar transformările eroilor erau impresionante, mai ales când combinau diverse module de la mai multe sisteme de luptă. Îmi doream foarte mult să am și eu ceva asemănător cu care să mă joc, așa că am luat puținele piese de Slizer pe care le aveam, am făcut un schelet de bază foarte articulat, după care am creat din piese System modulele de luptă ce le vedeam la televizor: piese de elicopter de atac, de submarin ofensiv, de avion de vânătoare, absolut orice vedeam în desene încercam să copiez. 1998 a fost ultimul an în care mi-am dorit jucării care nu erau făcute din LEGO. Din 1999 și până astăzi, orice jucărie mi-am dorit am putut să mi-o construiesc singur...